În general, grădinița nu este menționată drept o invenție a lumii moderne – cu atât mai puțin nu este catalogată drept una importantă. Dar când profesorul Mitchel Resnick din cadrul Institutului de Tehnologie din Massachusetts (MIT) a fost invitat, în 1999, să participe la o conferință în care cele mai importante inovații ale mileniului trecut erau revizuite și analizate, lucrurile au luat o turnură neașteptată. Profesorul a sugerat că, dintre toate marile invenții ale omenirii care s-au petrecut în ultimul mileniu, grădinița ar trebui să fie menționată drept cea mai importantă.

“Unii oameni au susținut că tipărirea cărților ar fi fost cea mai importantă invenție; alții s-au pronunțat în privința motorului cu aburi, a becului sau a computerului “, scrie profesorul Resnick într-o nouă carte publicată în 2017, „Lifelong Kindergarten: Cultivating Creativity through Projects, Passion, Peers, and Play„ (Grădinița pe tot parcursul vieții: Cultivarea creativității prin proiecte, pasiune, colegi și joacă). Resnick a petrecut cea mai mare parte a carierei sale optimizând modul în care oamenii, și mai ales copiii, învață. Atenția sa ca profesor cercetător în domeniul învățării din cadrul MIT LEGO Media Lab a fost axată în mod deosebit pe elaborarea de instrumente care ne ajută să gândim creativ.

În paginile cărții sale, publicată de MIT Press, el întrepătrunde informații din propria cercetare cu mai multe decenii de analize și detalii pentru a susține că activitățile jucăușe, interactive, folosite în multe săli de clasă, nu doar că încurajează gândirea creativă în rândul copiilor, ci pot – și ar trebui – să ridice nivelurile de educație.

Teza lui Resnick depinde de o definiție specifică a grădiniței: cea inventată de educatorul german Friedrich Froebel în 1837. În timpul lui Froebel (și adesea și în învățământul contemporan), școlile au aderat la ceea ce descrie Resnick drept modelul de difuzare a informațiilor sub formă de predare mecanică. Mai precis, profesorii se aflau în fața clasei dictând informații, pe care elevii le transcriau, memorau și recitau. Nu a existat un dialog, discuții sau întrebări în timpul orelor.

Acest model nu părea a fi pe gustul lui Froebel, el dându-și seama că sistemul nu era compatibil cu creierul curios și plin de viață al copiilor mici. Când și-a deschis prima școală pentru copii mici în 1837, el a evitat prelegeri sau lecții predate în fața clasei, optând pentru învățătură interactivă, utilizând cuburi colorate, hârtie, creioane și jucării. Froebel a intitulat locul în care se adunau copii mici Kindergarten (în limba engleză, „grădina pentru copii”).

De atunci, abordarea bazată pe joc a educației lui Froebel s-a răspândit în școlile din multe țări, în întreaga lume. Dar, în ultimii ani, Resnick a observat curricula pentru grădinițe și, mai ales, faptul că ele s-au îndepărtat de modelul lui Froebel, favorizând memorarea și caietele speciale cu activități (accentul fiind pus pe matematică). Astfel se limitează gândirea creativă.

În opinia sa, aceasta este o tendință îngrijorătoare pe care încearcă să o abordeze în cadrul cărții sale, „Lifelong Kindergarten… ”. În paginile volumului, el solicită revenirea la modelul original al lui Froebel, care punea accent pe dezvoltarea gândirii creative și de rezolvare intuitivă a problemelor.

„Când copiii construiesc un turn cu din cuburi de jucărie, ei învață despre structură și stabilitate… Când creează imagini vopsind cu degetele, învață modul în care culorile se îmbină” a explicat Resnick. „Însă cel mai important este faptul că cei mici învață despre procesul creativ – cum să începi cu o idee și să o transformi într-un proiect. Cum să îți imaginezi ceva nou, să te joci cu ideea, să o împarți cu ceilalți și să continuați să o perfecționați pe baza acestor experiențe”.

Resnick merge mai departe cu o situație ipotetică, stabilită într-o sală de grădiniță: într-o zi, câțiva copii se joacă împreună și își imaginează un oraș-fantezie. Ei decid să folosească blocuri și cuburi de jucărie pentru a-l construi. Un copil adaugă case; un altul, drumuri cu mașini. Inevitabil, ceva s-ar putea să nu meargă bine. Un turn atinge limita de înălțime și se dărâmă. Dar această experiență inspiră idei noi – dezvoltă o nouă iterație a orașului.

Acest ciclu de realizare, colaborare și reluare a proiectului de la zero a servit ca o rampă de lansare pentru modul în care Resnick descrie procesul creativ. El și colegii săi îl numesc „spirala învățării creative”: o buclă care se repetă în permanență de imaginație, creativitate, jocuri, împărtășire a rezultatelor, reflecție și din nou imaginație. Idei noi sunt generate din nou și din nou.

Astăzi, din ce în ce mai multe grădinițe încep să adopte o abordare bazată pe memorare și teste utilizate în nivelurile superioare de învățământ. La acest trend, Resnick vine cu o alternativă radicală: „Cred că avem nevoie să se întâmple exact invers: trebuie să facem restul școlii, de fapt, tot restul vieții, să semene mai mult cu grădinița.”

Sursa:  https://www.artsy.net/article/artsy-editorial-learned-kindergarten-boost-creativity?utm_medium=social&utm_source=facebook&utm_campaign=editorial

Ce am învățat la grădiniță încă ne poate îmbogăți creativitatea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *